Iridologia, sau recunoașterea bolilor prin intermediul irisului, are o istorie vastă, cu origini ce se pierd în negura timpului. În peșterile din Asia Mică, desenele descoperite pe stânci ilustrează legătura dintre iris și diverse părți ale corpului uman. Cu peste 5000 de ani în urmă, medicii ayurvedici adoptau analiza irisului în examinarea pacienților pentru a identifica constituția lor, predispozițiile ereditare și anumite disfuncții ale organismului.

Cu 3000 de ani în urmă, atât în India, cât și în China, se studiau relațiile dintre organele interne și ochi. Medicii antici erau foarte atenți la schimbările apărute pe iris. Chiar și Hipocrate, luminatul savant al Greciei Antice, a scris despre acest subiect. Galen, cercetând funcțiile organismului, a încercat să explice cauzele schimbărilor observate pe iris.

În Egiptul Antic, importanța ochilor era evidentă în evaluarea stării de sănătate. Preotul lui Tutankhamun, El Aksu, a descris o tehnică de diagnosticare prin ochi pe două suluri de papirus descoperite lângă Gizeh. Acestea detaliază inclusiv o metodă incipientă de fotografie a irisului.

Această metodă de diagnostic a fost răspândită de egipteni în diverse locuri precum Babilon, Tibet, India și China. În Tibet, se foloseau „ceasurile ochilor” pentru a determina afecțiunile pacienților, numind irisul „fereastra adâncă a corpului”.

Avicenna, celebrul medic și savant, a compilat experiența medicilor din Grecia, Roma, India și Asia, concluzionând că multe schimbări ale ochilor, inclusiv irisului, sunt asociate cu bolile interne. Medicii antici se bazau pe metode simple, iar examinarea irisului, chiar și fără echipamente moderne, le oferea informații esențiale.

Philip Mainesa, în 1670, a descris irisul și conexiunile acestuia cu organele interne. Iridologia modernă a fost sistematizată și dezvoltată științific de Ignacz Von Peczely, un doctor din Budapesta. În 1866, acesta a publicat principiile diagnosticului prin iris.

Nils Liljequist, un savant suedez, a avansat cercetarea prin studiul culorilor irisului, observând conexiuni între schimbările de culoare și anumite afecțiuni.

În secolul XX, numeroși savanți și medici, inclusiv R. Schnabel, P.Dimciv și Joseph Deck, au adus contribuții semnificative în domeniul iridologiei. Savantul american Bernard Jensen a promovat studiul prin lucrările sale.

După anii ’50, interesul pentru iridologie a crescut la nivel global. În 1951, Bernard Jensen a înființat „Asociația Internațională de Iridologi”. În 1982, la Paris, a fost organizată prima conferință internațională dedicată iridologiei.

În Rusia, în 1967, a fost înființat un laborator de cercetare la Universitatea Lumumba. În 1986, în Kiev, s-a fondat un centru de studii dedicate analizei irisului în contextul diverselor afecțiuni, inclusiv radiații, intoxicații, diabet și oncologie.